Recenzie – “Imagini fugare”, Anne Michaels

Anne Michaels e cunoscuta mai ales ca poeta, premiata nu doar in Canada ei natala, ci in intreaga lume. Debutul ei in proza a surprins pe toata lumea – dar romanul “Imagini fugare” a fost distins in 1997 cu Orange Prize for Fiction, Guardian First Book Award si Trilium Book Award, si a fost ecranizat in 2007 (regia Jeremy Podeswa).
Cartea e unul dintre cele mai bune debuturi pe care le-am citit: consistenta si densa, in ciuda limbajului poetic si a ritmului liric, cu personaje vii, care traverseaza istoria secolului al XX-lea si cu un accent bine pus pe umanitatea profunda a acestor eroi “fata cu” istoria. E o carte sensibila si poetica, desi atinge subiecte grave si acopera teritorii narative in care cruzimea si inumanul sunt vegetatia predominanta. Spre deosebire de alte fictiuni care pleaca de la Holocaust, “Imagini fugare” filtreaza experienta traumatizanta printr-o plasa lirica, vorbind in fond despre puterea cuvintelor de a vindeca. Nu intamplator, protagonistul, Jakob Beer, e poet si a inceput sa scrie ca sa uite (povestea e, in mare parte, o confesiune). Romanul incepe cu o secventa care seamana izbitor (ca situatie) cu o scena dintr-o fictiune autobiografica a lui Raymond Federman: un baietel evreu dintr-un oras polonez, Biskupin, se ascunde intr-un dulap de frica nazistilor si asista, doar auditiv si emotional, la uciderea parintilor si la disparitia misterioasa a surorii lui, Bella.
Baietelul supravietuieste ingropandu-se in pamant si acoperindu-se cu crengi pana cand e gasit si salvat de Athos Roussos, un grec pasionat de geologie, “om de stiinta, carturar, expert in diverse limbi”, care-l ia cu el si-l creste pe insula Zakynthos. Nu-l incurajeaza sa-si uite nici originile, nici familia, nici limba, dar il initiaza in alte taine, fiind “koumbaros”-ul (nasul) lui, in sensul cel mai profund posibil: “Athos nu voia ca eu sa uit. Ma punea sa repet alfabetul ebraic. In fiecare zi imi spunea acelasi lucru: «Nu trecutul ti-l amintesti, ci viitorul». Ma invata greaca veche, cu literele ei elegante, surori gemene ale arabescurilor limbii ebraice. Obisnuia sa spuna ca limbile acestea sunt amprente vii ale singuratatii antice a ruinelor (...)”. Din pacate, nici modelul patern-profesoral al lui Athos, nici iubirea pentru Alexandra pe care o intalneste dupa razboi, la Toronto, nu-l vindeca de trecut.
Daca invatand engleza si greaca si scriind poezie, reuseste sa stearga cicatricele groase ale trecutului, imaginea Bellei ramane bine infipta in creierii lui Jakob. Cantatul la pian, parul negru, frumusetea ireala a fetei de 15 ani – acestea sunt imaginile obsesive ale trecutului. Trauma cu radacini adanci si intortocheate se topeste in iubirea pentru o alta femeie, Michaela. Secventa a doua e povestea lui Ben, profesor canadian, descendent tot al unor supravietuitori ai Holocaustului. Ben si Jakob – poet pe care primul, mult mai tanar, il admira mult – au in comun un trecut mutilat de nazisti si un “prezent” marcat de experienta pierderii sensului, a radacinilor si a familiei. Ambii se salveaza prin iubire si prin cuvinte.
O naratiune alerta, cu pusee poetice, o intriga oarecum “clasicizata” (si, deci, cu priza la public), personajele simetrice, rotunde, cu alura simbolica, scriitura impecabila – iata cateva dintre motivele pentru care Anne Michaels poate sta alaturi de alte nume mari ale prozei canadiene: Margaret Atwood, Michael Ondaatje, Alistair MacLeod, Alice Munro s.a.