In filmul ”A Separation” din 2017, Katie Kitamura realizeaza un fel de arheologie, excavand o casnicie zbuciumata, in timp ce naratorul romanului urmareste calea sotului ei disparut, instrainat, printre ruinele grecesti. Vocea lui Kitamura este rece, dar si curajoasa, in timp ce ea pune o pozitie intre minte si inima. Noul ei roman inflacarat, ”Intimitati” este, in moduri cheie, o piesa insotitoare pentru film, reluand teme de duplicitate si moralitate indoielnica; dar se adanceste si in politica si tensiune sexuala mai explicit.
Naratorul ”Intimitati” vine la noi cu un minim de poveste de fundal. Copil unic, ea a schimbat New York-ul cu Haga dupa moartea tatalui ei si dupa mutarea mamei ei la Singapore. Multilingva, ea este agatata ca traducatoare pentru Curtea Mondiala, vorbind in engleza si franceza pentru inculpatii acuzati de crime odioase. Nu ii stim numele sau varsta exacta, desi indicii sugereaza ca are treizeci sau patruzeci de ani. E efemera, o culoare a apei incetosata la margini si totusi captivanta. Completam contururile din informatiile rare pe care Kitamura se prelinge.
Aceasta femeie locuieste sub un clopot profesionist, facand naveta cu autobuzul de la apartamentul ei la Tribunal, dar a reusit sa cultive cateva prietenii: Amina, o colega generoasa in pragul concediului de maternitate; Jana, curatoare la un muzeu; si a divortat de Eline, care creste copii cu ajutorul fratelui ei, vanzatorul de carti si al sotiei sale. Naratorul porneste intr-o poveste de dragoste cu chipesul, chiar daca secretul Adriaan, care dezvaluie treptat ca s-a separat de sotia sa Gaby, negociind custodia celor doua fiice ale lor. Ca si in A Separation, Kitamura sapa adanc in natura chijotica a casatoriei, indiferent daca o persoana poate cunoaste cu adevarat pe alta.
Munca unei relatii este o afacere serioasa, urmarirea crimelor de razboi si mai grava. Sub tutela Aminei, naratorul isi imbratiseaza noul rol: „Daca se facea o gluma, era datoria interpretului sa comunice umorul sau incercarea de umor; in mod similar, atunci cand ceva a fost spus in mod ironic, era important sa se indice ca cuvintele nu trebuiau luate la valoarea nominala”, scrie Kitamura. „Interpretarea a fost o chestiune de mare subtilitate, un cuvant cu multe contexte, de exemplu se spune adesea ca un actor interpreteaza un rol, sau un muzician o piesa muzicala.” Prin urmare, traducerea este mai putin o progresie liniara si mai mult o calatorie sinuoasa, rasucita de bifurcari abrupte si fundaturi. In proza cristalina, Kitamura sondeaza labirinturile limbajului si ghicitorile umanitatii noastre.
Ca in toate labirinturile, un Minotaur pandeste in inima. Naratorul este insarcinat sa traduca pentru un „fost presedinte” din Africa de Vest, acuzat de epurare etnica. Este incontestabil carismatic. Kitamura este atras de seductii, sexuale si de alta natura; si acest monstru isi lucreaza farmecul naratorului ei, compromitandu-o psihologic si poate si traducerile ei.
”Intimitati” este un roman judicios, cerebral, dar Kitamura il asezoneaza cu stropi de farmec. Exista un indiciu de Daisy si Tom Buchanan a lui F. Scott Fitzgerald, „oameni nepasatori [care] au spulberat lucruri si creaturi si apoi s-au retras in banii lor”. (Kitamura arunca o mentiune despre Jay Gatsby pentru a aduce punctul acasa.) Un miros de sampanie se lipeste de ”Intimitati”:naratorul se trezeste amestecandu-se cu elitele, ca atunci cand participa la o expozitie care se deschide la muzeul prietenei ei. „Jana a spus ca au comandat un artist alimentar sa faca dioramele, o tanara care a studiat la Rijksakademie si acum primea comisioane de la toate marile bienale. . . Oaspetii se inghesuiau in jurul tablourilor, cu farfurii in mana, taind pe partile laterale rotile de carne si branza prin diferitele rame. . . M-am gandit la Adriaan, mi-a trecut prin minte ca asta era lumea pe care o locuise cu Gaby. Ar fi circulat cu usurinta prin aceasta camera.”
Dragostea, se pare, este si ea suspecta. Cand relatia ei cu Adriaan merge spre sud (la propriu), naratorul se arunca in proces. Cu cat se aventureaza mai departe in caz, cu atat claritatea ei etica devine mai tulbure; si se teme ca fostul presedinte o canta ca la vioara. Se simte intemeiata doar atunci cand un martor ocular curajos de 20 de ani povesteste crimele tatalui si ale fratilor ei. „Vocea ei a ramas joasa si ferma”, observa naratorul. „Ea a vorbit cu mare deliberare, astfel incat fiecare cuvant a fost ca o veriga intr-un lant si intregul lucru a tinut strans, chiar daca se misca printre limbi.”
Inovatiile romanului creeaza avant pe masura ce Kitamura arunca ghilimelele, permitand pronumelor sa pluteasca liber de referentii lor. Tanara de pe tribuna martorilor, spunandu-si povestea ingrozitoare, fuzioneaza cu „eul” traducatorului ei; nedeterminarea povestirii aici oglindeste propriul sentiment de sine incepator al naratorului. Virgula este arma secreta a lui Kitamura, desfasurata in mod prolific in ”Intimitati”, dand egala greutate argumentelor si contraargumentelor care bazaie in capul naratorului, puncte de sprijin care pivoteaza intriga mai intai in acest sens, apoi in altul. Naratorul nu poate decide unde se afla asupra fostului presedinte, nu poate decide unde se afla asupra lui Adriaan, neutralitatea este o fantezie, virgulele dese evidentiaza aceste contradictii.
Asadar, intimitatile elimina platitudinile morale, pastrand in acelasi timp angajamentele si compromisurile pe care le facem ca familii si comunitati. Fragilitatea acelor legaturi. Acest roman subtire si gratios bate peste greutatea lui, in timp ce Kitamura exploreaza tragedia la o scara epica, tinand seama de modurile in care ne inselam unii pe altii si pe noi insine. Dupa cum observa protagonistul ei, „o naratiune devine persuasiva nu prin complexitate, ci prin convingere”.
