In termeni medicali, cartea lui Bennett este o pastila de Prozac ambalata in pagini de proza (este linistitoare si amuzanta, confera incredere si da o sansa optimismului din noi); in termeni de valoare literara e “o capodopera in miniatura”, cum bine spunea Susan Hill, citata pe manseta supracopertei la editia romaneasca a lucrarii.
Daca latura de miniatura este evidenta (cartea are circa 150 de pagini, format de buzunar), sa incercam sa o deslusim pe aceea de capodopera.Scrisa cu condeiul fara varsta al marilor umoristi englezi – de la Jerome K. Jerome la Wodehouse sau Evelyn Waugh -, cu acelasi ton mucalit, cladit pe ironie subtila, cu fraze sobre pana la pedanterie, dar care ascund un miez de un haz detonant, cartea lui Alan Bennett ne ofera povestea unei convertiri neobisnuite.
Protagonista este Majestatea Sa, Regina Marii Britanii, The Queen (incredibil de asemanatoare cu aceea intruchipata de Helen Mirren in filmul cu acelasi titlu). O persoana care, sub aparenta morgai si a crisparilor dictate de eticheta, este, fundamental, mai umana decat marea majoritate a supusilor ei.
Lucru care nu se vede de la bun inceput, ci pe masura ce cartea inainteaza si Majestatea Sa incepe sa se metamorfozeze sub influenta… lecturii, cunoscandu-se, in primul rand, pe sine, cea adevarata. La inceput, cum spuneam, ea este intru totul devotata misiunii careia i-a fost incredintata de Dumnezeu si de natiune. Asculta, cu politete britanica si devotiune crestineasca, de toate detaliile, adeseori stupide, pe care ritualurile vietii de Curte i le dicteaza si se incadreaza in scheme pana intr-atat incat ajunge sa devina, exclusiv, interpreta unui rol social, uitand sa-si traiasca propria viata.
Intr-o clipa de neatentie a lacheilor pusi sa o supravegheze, Regina ia urma cainilor ei („snobi si obraznici”) si a tambalaului facut de acestia si iese, in mod cu totul neobisnuit, din Palatul Buckingham. Deodata, se trezeste in fata unui autobuz-biblioteca, o duba culturala venita din City of Westminster sa raspandeasca luminile lecturii. Suverana urca treptele mici ale bibliobuzului ca sa-si ceara scuze domnului Hutchings, bibliotecarul, pentru zarva iscata de caini si… viata i se schimba radical. Manata de politete, ajunge sa faca o conversatie de complezenta si, apoi, sa ceara o carte, ca sa confere un sens mai putin conventional descinderii ei printre rafturi. O carte anosta, semnata de Ivy Compton-Burnett, dar care produce declicul in ordinea destinului regal.
A doua alegere, dupa o saptamana, este mai buna – „The Pursuit of Love”, de Nancy Mitford. Incet-incet, lectura nu mai reprezinta, ca pe vremuri, o datorie pentru Majestatea Sa, ci o reala desfatare. „Odata ce si-a intrat in mana, nu i s-a mai parut ciudat ca isi dorea sa citeasca, iar cartile, de care se apropiase cu atata precautie, au ajuns treptat sa faca parte din ea.”
Si cum, sa citesti „inseamna sa te retragi, sa nu mai fii disponibil”, Regina incepe, sub felurite pretexte (de la raceala la indispozitii temporare) sa se retraga din teatrul indatoririlor sale zilnice, ca sa se dedice lecturilor, din ce in ce mai dese, din autori complicati sau doar importanti. Iata cum o fabrica de branzeturi ajunge sa nu mai fie inaugurata sub obladuirea Sa, sau nu stiu ce copac sa fie plantat fara ca Ea sa fie dedicata trup si suflet acelei inalte actiuni simbolice. Asta pentru ca Regina este cu mintea la ultima carte citita si cu sufletul la cea de care urmeaza sa se apuce.
Tot asa, discutiile cu supusii ajung sa iasa din cadrele obisnuite, stricte si ritualizate. Cei veniti, in timpul intalnirilor publice, sa se bucure de prezenta ei si sa sa-si croiasca o amintire vesnica din dialogul cu ea, raman perplecsi in fata tentativelor de conversatie ale Reginei care incep acum, invariabil, cu „Ce ati mai citit in ultima vreme?” O intrebare stanjenitoare, fara doar si poate, pentru ca marea majoritate a supusilor britanici nu mai citeste.
Iar cei mai ofensati si stingheriti de noua pasiune regala sunt, desigur, oficialii Palatului, membrii Parlamentului si ai Guvernului, care incep sa se dea ceasul mortii ca s-o instraineze pe Regina de carti. Nu doar pentru ca ei insisi sunt straini de lectura si nu fac fata intrebarilor iscusite si din ce in ce mai erudite ale Majestatii sale, ci pentru ca aceasta pare ca isi tradeaza cu din ce in ce mai multa nepasare menirea oficiala.
Finalul aventurii este de-a dreptul regal: pentru ca nu-i mai ajunge cititul si vrea sa se apuce si de scris, Suverana ia in considerare faptul ca s-ar putea sa abdice, devenind, exclusiv, Majestatea Sa cititoare.Intr-o naratiune incitanta, in care nu este loc pentru niciun detaliu sau cuvant inutil, Alan Bennett face un scanteietor elogiu al lecturii si al nevoii de carti a contemporanilor nostri. Este un vademecum al lecturii, cu fine indicatii si recomandari de autori profitabili (intr-o gama care merge de la Dostoievski la Jean Genet, trecand prin Thomas Hardy si Sylvia Plath), sau, dimpotriva, cu excomunicari hazoase („Erau multi cei care aspirau la o astfel de intalnire a spiritelor declarand ca il citesc pe Harry Potter, insa la auzul acestui raspuns, Regina le raspundea intotdeauna sec: Mda. Pastram aceasta carte pentru o zi ploioasa, spunea ea, dupa care trecea mai departe.”).
Dar, mai ales, o pledoarie pentru exercitiul lecturii, care poate constitui una dintre putinele sanse de resuscitare si revigorare a laturii umane din noi. Iata, bunaoara, ce-i trece la un moment dat prin cap Majestatii Sale: „Farmecul cititului consta tocmai in indiferenta acestuia: exista ceva oarecum arogant in literatura. Cartilor nu le pasa cine le citea sau daca erau citite ori nu. Toti cititorii erau egali, iar ea nu facea nicio exceptie. Literatura era un commonwealth; literele, o republica”. Or, o regina care admite atat de firesc ideea de republica devine, pur si simplu, un om.
