Cu ani buni in urma, pe vremea cand aparuse prima editie romaneasca a acestui roman (in aceeasi traducere, fara cusur, a Sandei Aronescu), am inceput sa-i citesc unui amic un fragment de volum, de un haz fara egal, din episodul de debut, cu Yossarian spitalizat.
Ceea ce trebuia sa fie o lectura „dramatica” de cinci minute s-a transformat, sub presiunea inlantuirii poantelor, a scenelor absurde si a secventelor de umor negru, intr-o sedinta de ras delirant care s-a prelungit vreo doua ceasuri. Ce vreau sa spun este ca volumul lui Heller, „Catch-22”, la jumatate de veac dupa aparitie, face parte din categoria rara a cartilor care, odata incepute, nu mai pot fi lasate din mana. Roman cult, ecranizat (de Mike Nichols, cu Alan Arkin, Anthony Perkins sau Orson Welles printre interpreti) cu un succes care s-a catarat pe prestigiul cartii, dar pe care ulterior l-a si depasit, „Catch-22” este, in linii mari, o naratiune burlesca ale carei fire se intind in perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial.
Ne aflam pe mica insula italieneasca Pianosa, la 12 kilometri sud de Elba, unde isi are baza o escadrila de aviatori americani. De aici pornesc in misiuni de recunoastere sau de bombardament toti eroii cartii si apoi se intorc tot aici, ciuruiti trupeste si ravasiti mental.
Desi, oficial, pe harta de operatiuni, taberele care se opun sunt constituite din americani si nemti (fiecare cu aliatii lor), luptele cele mai intense se duc intre americani si ei insisi sau, daca vreti, intre americani si ideea de razboi. Publicat in 1961 si intrat rapid si fara drept de apel in ierarhia celor mai importante romane americane postbelice, „Catch-22” a fost imbratisat, in epoca, drept stindard al pacifistilor si al taberei opozantilor fata de razboiul din Vietnam.
Desi aproape fiecare capitol al cartii poarta numele unuia dintre personaje (Capitanul Black, Caporalul Whitcomb, Doctorul Daneeka, Dunbar, Joe Flamandul, Milo primarul etc.), protagonistul nr. 1, cel cu care romanul incepe si cu care se sfarseste, cel care aduna firele narative si care coaguleaza morala volumului, este capitanul John Yossarian: „A fost dragoste la prima vedere. De cum l-a vazut pe capelan, Yossarian s-a indragostit nebuneste de el. (cap. 1)” si „Cutitul cobori, rata la cativa centimetri si Yossarian decola. (cap. 42, final)”.
Intre cele doua secvente se intind iscusit-dementele tribulatii ale capitanului, un ofiter care, prin toate mijloacele, incearca sa evite misiunile (ucigase/ sinucigase) de bombardament, lasand impresia ca este nebun de legat. Atat doar ca lumea cazona in care traieste si-a pierdut ea insasi ratiunea. Sau este prea perversa ca sa poti scapa de ea. Pentru asta, a inventat un articol de ordine interioara, Clenciul 22 (Catch 22), care stipuleaza ca pot fi suspendati doar pilotii care cer asta in mod expres si care sunt recunoscuti ca fiind nebuni. Dar ca sa continui sa zbori trebuie sa fii nebun, prin urmare orice pilot care cere sa fie scutit de zbor este perfect sanatos.
Cum o dai n-o nimeresti, asa ca misiunile ofiterilor de pe insula Pianosa, in loc sa se diminueze, potrivit contractului, se inmultesc pe zi ce trece. Kafka in straie de clovn, cu o lacrima simbolica desenata in coltul ochiului!
