Cu ani in urma, marele scriitor de origine libaneza Amin Maalouf publica o carte zguduitoare atat prin adancimea reflectiilor, cat si printr-o ingenioasa schimbare de perspectiva: „Cruciadele vazute de arabi”.
Volumul, care a facut epoca, incerca sa analizeze aventura cuceririi Sfantului Mormant, de la inceputul anului 1000 al erei noastre, nu din unghiul eroic crestin cu care eram obisnuiti, al apostolatului religios si al devotiunii fata de o idee nobila, ci din acela al „invadatilor”, adica al jafurilor si masacrelor care au punctat expeditiile cruciatilor. In acest prim volum dintr-un cvintet al Islamului, scriitorul de origine pakistaneza Tariq Ali continua, in felul sau, povestea convulsiilor lumii musulmane, vazute prin ochii arabilor. Ne aflam in perioada de declin a civilizatiei arabe (retragerea progresiva in sine, scufundarea politica, economica si culturala, cand parea ca arabii isi pierd interesul pentru ceilalti si se repliaza intr-o stare vegetativa) la inceputul secolului al XVI-lea, in Granada.
Care sunt insa motivele adevarate (sau, daca doriti, cele percepute de victime) ale acestei prabusiri? Cartea se deschide asupra unei scene de autodafe, poruncita de arhiepiscopul Granadei, cand sunt distruse cele mai importante texte ale glorioasei civilizatii al-Andalus, care stapanise Peninsula iberica pret de aproape sapte secole. Actele de intruziune, adesea sangeroase si absurde, ale catolicilor si ale bratului lor inarmat, Inchizitia, fac ravagii. Capetenia clanului al-Hudayl (o straveche familie araba al carei domeniu se afla nu departe de oras) este cuprins de indoieli: sa-si renege credinta, spre a-si salva averea si, poate, chiar viata (asa cum facusera fratele si varul sau), sau sa continue sa reziste, fie si pe calea razboinica, pentru a duce mai departe traditia neamului sau?
Spre a ne sugera dintr-un unghi sensibil diferenta de optica intre cuceritori si cuceriti, iata o splendida descriere a unui joc sah (unul dintre cele mai spectaculoase jocuri ale mintii, adus, ca formula, din indepartata Indie, dar dezvoltat, in coordonatele lui moderne, de catre arabi), aflat in posesia familiei al-Hudayl: „Maurii erau piesele albe. Regina lor era de o frumusete nobila cu o mantila, sotul ei, un monarh cu barba rosie si achi albastri, cu trupul acopeit de o roba araba curgand in falduri. Turele erau replicile turnului care domina intrarea in palatul clanului banu Hudayl. Cavalerii erau reprezentari ale strabunicului lui Yazid, ale carui fapte de arme si aventuri galante erau de pomina. Nebunii albi erau plasmuiti dupa chipul imamului cu turban de la moscheea statului. Crestinii nu numai ca erau in negru, ci mai luasera si chipuri de monstri. Ochii reginei negre straluceau de rautate, intr-un contrast izbitor cu madona in miniatura ce-i atarna de gat. Regele fusese sculptat cu o coroana ce-i putea fi usor luata de pe cap. Mai mult, iconoclastul tamplar mai capatuise monarhul si cu o pereche de coarne minuscule.” Evident, modelele celor doua piese negre erau Ferdinand si Isabela de Castilia. O parabola ce vorbeste nu doar despre un simplu parti-pris, ci si despre faptul ca acolo si atunci, in anul 1500 dupa calendarul crestin, si in anul 932 dupa cel islamic, albul era negru, iar negrul putea fi alb, intr-o maniera ireconciliabila.
