Recenzie – “Leaganul respiratiei” Herta Muller
Ultimul roman al Hertei Muller (“Atemshaukel” – “Leaganul respiratiei”) a aparut cu doar o luna inainte ca autoarei sa-i fie decernat premiul Nobel pentru literatura. Intre timp, a fost tradus sau angajat pentru traducere in patruzeci de tari. Critica literara il considera ca fiind cea mai izbutita, artistic, opera a scriitoarei de origine romana (cea de-a 12-a femeie incununata cu laurii Nobel din istorie).
Scriitura de un lirism dens (o constanta, de altfel, a tuturor cartilor sale), planurile narative intersectate si lipsa “motorului” dialogal, elemente care fac, in genere, ca un roman sa fie considerat “greu”, “labirintic”, cu acces rezervat cunoscatorilor, nu au umbrit deloc succesul de public al volumului.
Asta pentru ca forta de seductie a evocarii si puterea metaforelor genuine si accesibile reconforteaza lectura si intretin combustia asteptarii. Povestea aventurilor interioare si dramelor existentiale (dar si a istoriei “mari” dindaratul lor) pe care romanul le pune in scena este elocvent sintetizata de autoare in “Cuvantul de incheiere”: “Cand, in vara lui 1944 Armata Rosie inaintase deja adanc in Romania, dictatorul fascist Antonescu a fost arestat si executat.
Romania a capitulat, declarand absolut prin surprindere razboi Germaniei naziste, pana atunci aliata. In ianuarie 1945, generalul sovietic Vinogradov s-a adresat in numele lui Stalin guvernului roman, cerand acestuia ca toti germanii care traiau in Romania sa-i fie dati pentru reconstructia Uniunii sovietice distruse in razboi. Toti barbatii si femeile cu varste cuprinse intre 17 si 45 de ani au fost deportati la munca fortata in lagarele sovietice.
Mama mea a fost si ea cinci ani intr-un lagar de munca. Fiindca amintea de trecutul fascist al Romaniei, tema deportarii a fost tabu. Despre anii de lagar nu se vorbea decat in familie si cu cei foarte apropiati care fusesera si ei deportati. Dar chiar si atunci doar aluziv. Aceste discutii purtate pe furis mi-au insotit copilaria.
Nu le-am inteles continutul, dar am simtit frica din ele. In 2001, am inceput sa-mi notez discutiile mele cu fosti deportati din satul meu. Stiam ca Oskar Pastior fusese si el deportat si i-am spus c-as dori sa scriu despre asta. A vrut sa sa ma ajute cu amintirile lui. Ne-am intalnit regulat, el povestea si eu notam, curand insa a aparut si dorinta sa scriem impreuna cartea. Cand Oskar Pastior a murit subit in 2006, aveam 4 caiete pline de insemnari. Dupa moartea sa am fost ca paralizata. Abia dupa un an m-am decis cu greu sa ma despart de «noi» si sa scriu singura un roman. Dar n-as fi putut-o face fara detaliile lui Oskar Pastior din viata cotidiana de lagar”.
In incheiere, cateva cuvinte despre Pastior, personajul tutelar al cartii, un poet de talie universala, insuficient cunoscut publicului nostru. S-a nascut, in 1927, la Sibiu. Dupa cosmarul gulagurilor sovietice, este autorizat sa se intoarca in Romania in 1949. Urmeaza studiile universitare la Bucuresti, iar in 1960 devine ziarist al diviziei germanofone a Radiodifuziunii romane.
In 1968 emigreaza in Austria si apoi se stabileste in Germania. Traduce mari poeti romani si americani, devine un poet cu un prestigiu ce depaseste granitele tarii de adoptie, iar in 2006 (anul mortii sale) primeste marele premiu Georg Buchner.Daniel Nicolescu.
Poti cumpara cartea de aici