Recenzie – “Omul fara insusiri (vol. I si II)” Robert Musil

Recenzie – “Omul fara insusiri (vol. I si II)” Robert Musil

Vreti sa vedeti cum e o carte de sase stele? Sunt putine lucruri perfecte si omenesti in acelasi timp, in lume, asa ca nu ratati “Omul fara insusiri”. Polirom 96 lei, 842 A 540 p.

In orice limba, pentru orice european modern, lectura lui Musil este una dintre experientele de lectura fundamentale: se aliaza aici refuzul dramatizarii explicite, interiorizarea minutioasa, “analitica” si sugestia, reluata apoi de Kafka, a gigantomahiei dintre infinitezimalul mintii individului si infinitul puterii impersonale a Statului; o lectura pe cat de solicitanta, pe atat de sublima. Musil este, pentru literatura secolului al XX-lea, ceea ce e Wittgenstein pentru gandirea lui. De fapt, pentru a fi corecti: exista trei mari romancieri ai secolului al XX-lea.

In ordine alfabetica, Joyce, Musil, Proust. Ei reprezinta trei spatii europene majore pentru cultura europeana inalta: spatiul anglo-saxon, in marginea lui rebela si catolica, Irlanda; tot Joyce e scriitorul care, alaturi de T.S. Eliot, duce la culme modernismul englez. La Proust gasim traditia jansenista clasica, inmuiata in frivolitate iezuita; frazarea de o muzicalitate baroca si simfonica, dar si vocatia reflexiva a eului trecut in rezerva “altului”, toate acestea se regasesc, imbibate de o atmosfera decadent-provinciala si inalt-burgheza, la marele modern francez.

Alaturi de Joyce si Proust, Musil intregeste tabloul european: spatiul Mitteleuropean, cu arhitectura lui sociala si existentiala ermetica, cu obsesia preciziei, altoita pe un sol mental conservator apare exprimat de o minte de fizician si de psiholog, pozitiva si abisala totodata; ceea ce, la Joyce si Proust, devin programe – initierea prin limbaj si respectiv prin dialectica anamnezei – la Musil este permanenta cautare; personajele trec in plan secund, din punct de vedere realist, pentru ca ele sa subziste doar ca proiectii discursive, ca introspectii articulate in limbaj si ca mimesis cognitivist: realismul lui Musil nu face referire atat la realitate istorica (efectele de real nu conteaza) sau la cea arheologica (limbajul nu devine pretext pentru experiment), ci la una mentala: lupta dintre individ, cu mobilitatea lui ca putere si cu tranzitoriul vietii ca limita, si stat (Putere, social, Sistem, cum vreti s-o luati), cu inspaimantatorul sentiment de permanenta pe care-l creeaza.

Dintre cei trei mari scriitori, Musil este ultimul nascut: in 1880. “Omul fara insusiri”, roman neterminat, apare incepand din 1930. E o carte despre Prusia, despre lumea moderna, neputinta, inteligenta, iubire; are patrundere, tais, anvergura, ironie, scepticism. Ca s-o scrie, Musil abandoneaza o cariera de inginer, deja promitatoare. Poate tocmai pentru ca, intr-o societate devenita mult prea “rezonabila”, vrea sa descopere adevarul care se afla, mereu, in partea cealalta. Musil n-a scris numai fictiune si teatru, ci si eseuri; face parte, in spirit, din Scoala de la Viena, aceea pe care incearca tocmai prin ratiune s-o deconstruiasca, asa cum face un copil cu o jucarie mecanica, pentru a-i afla secretul. Secretul, insa, vorba cuiva, trecuse pe-acolo, incognito.

Arnheim si sclipitoarea Diotima (poate cel mai impresionant personaj feminin din literatura primei jumatati a secolului al XX-lea) nu contenesc sa (se) desfaca, – iar Musil face acelasi lucru, fara sa gaseasca nimic la sfarsit, din doua motive: sfarsitul e o inventie, uneori de prost-gust, iar adevarul omului “n-are insusiri”. Toti marii scriitori au demonstrat asta. In dimineata zilei de 15 aprilie 1942, inainte sa moara, Musil lucra la “Omul fara insusiri”.


0,00 (0 voturi)

Nu sunt Comentarii la Recenzie – “Omul fara insusiri (vol. I si II)” Robert Musil

Iti place Articolul? Distribuie si prietenilor tai: