Vreti sa vedeti cum e o carte de sase stele? Sunt putine lucruri perfecte si omenesti in acelasi timp, in lume, asa ca nu ratati “Omul fara insusiri”. Polirom 96 lei, 842 A 540 p.
In orice limba, pentru orice european modern, lectura lui Musil este una dintre experientele de lectura fundamentale: se aliaza aici refuzul dramatizarii explicite, interiorizarea minutioasa, “analitica” si sugestia, reluata apoi de Kafka, a gigantomahiei dintre infinitezimalul mintii individului si infinitul puterii impersonale a Statului; o lectura pe cat de solicitanta, pe atat de sublima. Musil este, pentru literatura secolului al XX-lea, ceea ce e Wittgenstein pentru gandirea lui. De fapt, pentru a fi corecti: exista trei mari romancieri ai secolului al XX-lea.
In ordine alfabetica, Joyce, Musil, Proust. Ei reprezinta trei spatii europene majore pentru cultura europeana inalta: spatiul anglo-saxon, in marginea lui rebela si catolica, Irlanda; tot Joyce e scriitorul care, alaturi de T.S. Eliot, duce la culme modernismul englez. La Proust gasim traditia jansenista clasica, inmuiata in frivolitate iezuita; frazarea de o muzicalitate baroca si simfonica, dar si vocatia reflexiva a eului trecut in rezerva “altului”, toate acestea se regasesc, imbibate de o atmosfera decadent-provinciala si inalt-burgheza, la marele modern francez.
Alaturi de Joyce si Proust, Musil intregeste tabloul european: spatiul Mitteleuropean, cu arhitectura lui sociala si existentiala ermetica, cu obsesia preciziei, altoita pe un sol mental conservator apare exprimat de o minte de fizician si de psiholog, pozitiva si abisala totodata; ceea ce, la Joyce si Proust, devin programe – initierea prin limbaj si respectiv prin dialectica anamnezei – la Musil este permanenta cautare; personajele trec in plan secund, din punct de vedere realist, pentru ca ele sa subziste doar ca proiectii discursive, ca introspectii articulate in limbaj si ca mimesis cognitivist: realismul lui Musil nu face referire atat la realitate istorica (efectele de real nu conteaza) sau la cea arheologica (limbajul nu devine pretext pentru experiment), ci la una mentala: lupta dintre individ, cu mobilitatea lui ca putere si cu tranzitoriul vietii ca limita, si stat (Putere, social, Sistem, cum vreti s-o luati), cu inspaimantatorul sentiment de permanenta pe care-l creeaza.
Dintre cei trei mari scriitori, Musil este ultimul nascut: in 1880. “Omul fara insusiri”, roman neterminat, apare incepand din 1930. E o carte despre Prusia, despre lumea moderna, neputinta, inteligenta, iubire; are patrundere, tais, anvergura, ironie, scepticism. Ca s-o scrie, Musil abandoneaza o cariera de inginer, deja promitatoare. Poate tocmai pentru ca, intr-o societate devenita mult prea “rezonabila”, vrea sa descopere adevarul care se afla, mereu, in partea cealalta. Musil n-a scris numai fictiune si teatru, ci si eseuri; face parte, in spirit, din Scoala de la Viena, aceea pe care incearca tocmai prin ratiune s-o deconstruiasca, asa cum face un copil cu o jucarie mecanica, pentru a-i afla secretul. Secretul, insa, vorba cuiva, trecuse pe-acolo, incognito.
Arnheim si sclipitoarea Diotima (poate cel mai impresionant personaj feminin din literatura primei jumatati a secolului al XX-lea) nu contenesc sa (se) desfaca, – iar Musil face acelasi lucru, fara sa gaseasca nimic la sfarsit, din doua motive: sfarsitul e o inventie, uneori de prost-gust, iar adevarul omului “n-are insusiri”. Toti marii scriitori au demonstrat asta. In dimineata zilei de 15 aprilie 1942, inainte sa moara, Musil lucra la “Omul fara insusiri”.
