Recenzie “The Cuckoo’s Calling” de Robert Galbraith aka J.K. Rowling

Recenzie “The Cuckoo’s Calling” de Robert Galbraith aka J.K. Rowling

Ce poate face un autor de succes sa aleaga varianta publicarii sub pseudonim, dupa ce meritele si talentul sau au fost deja confirmate atat de publicul larg, cat si de critica?

Unul dintre raspunsurile pe care as paria este chiar succesul in sine. Dupa ce ai scris o serie de carti care apare in topul celor mai bine vandute carti din toate timpurile, este o adevarata provocare sa te ridici la noul nivel al asteptarilor. Nu ca aceasta dilema ar fi fara precedent, insa autorii cu adevarat buni au gasit o solutie sa iasa din acest impas.

Este si cazul autoarei J.K. Rowling, care, dupa ce l-a creat pe Harry Potter, l-a crescut mare, si intr-un final, l-a casatorit, se astepta, probabil, sa isi redobandeasca libertatea literara. Din pacate pentru ea, Harry nu s-a lasat convins asa usor sa paraseasca scena.

Asa se face ca romanul “Casual Vacancy” (Moarte subita, aparut la noi la editura Trei) nu a avut impactul asteptat asupra publicului, pentru care amintirea lui Harry Potter era inca prea recenta. Un roman bine scris, o fresca a unei societati in miniatura, o reproducere a unor situatii absolut frecvente in viata cotidiana a oraselelor de provincie, indiferent de localizarea lor geografica. Probabil ca cei pasionati de psihologia umana vor fi mai interesati de acest roman pe care, eu personal, l-am gasit plictisitor pe alocuri. Dar, dupa cum spuneam, bine scris.

In acest context, decizia autoarei de a publica o noua carte sub pseudonimul Robert Galbraith mi se pare binevenita, as putea spune chiar ca a fost o miscare de marketing foarte inteligenta. Odata ce s-a aflat cine este adevarata autoare a cartii, vanzarile au explodat la propriu. Este binevenita si schimbarea directiei: de la magie, problemele unui orasel de provincie, la atmosfera misterioasa din “Cuckoo’s Calling”.

Multa lume s-a grabit sa asemene romanul detectivistic a lui J.K. Rowling cu romanele Agathei Christie. Fiind o fana inraita a acesteia din urma, as spune ca au prea putine in comun. Daca vrem sa facem o comparatie mai apropiata, l-as aduce in discutie pe Raymond Chandler.

Cormoran Strike, personajul principal al romanului, nu este un detectiv atipic. De fapt, se incadreaza foarte bine in linia eroului neconventional atat de promovata in filmele americane: lasat la vatra, dupa ce a luptat in Afganistan unde si-a pierdut jumatate de picior, Cormoran (numele e ciudat, dar un “John Smith”, spre exemplu, i-ar fi stirbit din esenta) s-a intors in Anglia, dar este parasit de iubita sa, cu care avea o relatie de 12 ani. Asa se face ca in momentul in care tanara Robin (secretarea sa) intra in viata lui, vede doar un barbat usor supraponderal, paros, si extrem de posac, care tocmai s-a despartit de iubita/sotia sa (Robin nu are habar pentru ca seful Cormoran este un tip foarte discret si secretos), care doarme in biroul in care lucreaza pentru ca a ramas fara un acoperis deasupra capului (desi el se straduieste sa ascunda acest lucru, punandu-si ceasul sa sune inainte ca Robin sa ajunga la birou). Nu vede, in schimb, proteza pe care o poarta in locul piciorului lipsa, un handicap pe care Cormoran pare de cele mai multe ori sa il ignore.

Exista o trasatura ce leaga personajele principale intre ele: toate provin din familii disfunctionale sau destramate, avand in spate istorii “grele” care isi pun amprenta intr-un fel sau altul asupra personalitatii lor, dar functionand cateodata drept scuza pentru alegerile gresite pe care le fac.

Nici detectivul nostru nu face exceptie: el este fiul din flori al unui faimos cantaret, insa nu are aproape nici un fel de relatii cu tatal sau (in afara de faptul ca ii datoreaza o suma de bani acestuia, iar avocatul lui il hartuieste constant pe Cormoran in speranta ca va returna suma). La toate aceste dezastre care formeaza contextul in care il cunoastem pe Strike, se adauga si faptul ca este falit si nu are nici cea mai mica idee cum isi va plati facturile.

Robin, noua sa secretara temporara, angajata doar pentru o saptamana, este pentru Strike, ingerul salvator. Desi influenta acesteia nu se vede imediat (incepe prin a face ordine in birou si in hartiile lui Strike), pe parcursul cartii, interventiile ei sporadice sau ideile traznite pe care le are se dovedesc a fi cu adevarat salvatoare.

Intre cei doi nu exista niciun fel de relatie romantica: Strike este indragostit lulea de fosta lui prietena (in cateva pasaje Rowling reuseste sa redea cu atata intensitate gandurile si pasiunea lui, incat cei care au trecut macar o data in viata printr-o drama amoroasa vor simti durerea lui Strike ca si cum ar fi a lor), iar Robin tocmai s-a logodit cu barbatul vietii ei, care, de altfel, nu este deloc incantat ca iubita sa lucreaza pentru un detectiv obscur, pe care il considera un impostor.

Desi autoarea nu pare sa incurajeze o relatie intre cei doi, dincolo de cea profesionala care este de-a dreptul minunata, am avut tot timpul senzatia ca pluteste ceva in aer. Cred ca ne putem astepta la rasturnari de situatie in volumele care vor urma (se zvoneste ca va fi o serie).

Prinsa cu aceste detalii, nu am spus nimic despre subiectul in sine. Consider totusi ca aceasta introducere era necesara pentru a avea macar o idee despre complexitatea personajelor.

Totul incepe cand lui Cormoran i se ofera sansa unica de a iesi din colapsul financiar in care se afla: tot ce trebuie sa faca este sa dovedeasca ca frumoasa si faimoasa Lula Landry nu s-a sinucis cu trei luni in urma, si ca exista in lumea aceasta un personaj care este criminalul.

Sceptic la inceput, Cormoran accepta sa ia banii fratelui ei (angajatorul), gandindu-se ca va fi o treaba destul de usoara, mai ales dupa ce investigatia politiei dusese in aceeasi directie.

Ce se intampla mai departe este ca nimeni, nici macar el, Robin sau angajatorul lor, nu ajung sa banuiasca directia incredibila in care ii conduce aceasta investigatie, pe care Cormoran o ia, de altfel, foarte in serios.

Cercetarile lui ne introduc in diverse cercuri, de la cea mai joasa patura a societatii, pana in lumea exclusiva a VIP-urilor. In ceea ce ii priveste pe cei din urma, Rowling adopta o pozitie critica fara a fi ostentativa: nu abordeaza un discurs moralizator, in schimb pune in gura “VIP-urilor” cuvinte suficiente ca acestia sa isi faca o auto-descriere deloc flatanta.

Ce m-a frapat in mod deosebit este modul in care este construit personajul Lulei Landry. Desi la data povestirii actiunii, ea nu mai este printre noi de trei luni, am avut tot timpul senzatia ca este inca prezenta si ca reuseste cumva sa il conduca pe Strike in directia potrivita.

Descrierea ei fizica este atat de detaliata, incat esti tentat sa te indragostesti de aceasta femeie incredibil de frumoasa, care desi se invarte in lumea superficiala a modei, pare sa fi venit din alta dimensiune. Este pur si simplu diferita, intr-un fel impalpabil.

Lula devine o persoana in carne si oase si devii tentat sa uiti ca citesti o carte despre un personaj fictiv. De cateva ori, a trebuit sa renunt la impulsul de a cauta pe Google numele ei, in speranta ca ii voi vedea imaginea. Da, se poate intampla si asta.

Finalul este brusc, bombastic, neasteptat si desigur, nu am sa-l dezvalui. Dar pot sa va spun ca titlul roamnului, de neinteles la prima vedere, are o poezie in el. Si cred ca pot sa vorbesc despre asta, pentru ca nu influenteaza in niciun fel perceptia cititorului, din contra, il poate face mai atent la detalii.

“Strigarea” sau “Chemarea cucului” ramane un mister pana la jumatatea cartii cand aflam ca un prieten designer obisnuia sa o alinte spunandu-i “Cuckoo”. Acest detaliu este demascat exact atunci cand trebuie, la momentul potrivit, in care cititorul poate face legatura intre prezenta constanta a Lulei (prin intermediul celor care au cunoscut-o, care vorbesc despre ea si despre actiunile ei, zugravindu-le cu detalii vii) si numele ei de alint. “The Cuckoo’s Calling” este strigatul Lulei de pe lumea cealalta, in care cere sa i se faca dreptate, este chemarea ei la lupta, daca vreti.

Inainte de a fi tentata sa dezvalui prea mult din carte, as vrea sa mai adaug ceva ce iese in evidenta pe tot parcursul romanului: Rowling reuseste sa faca descrieri ale locurilor sau ale personajelor atat de vii si bogate in detalii, incat iti da senzatia – de vis – ca te afli intr-adevar in locul x, poti sa il vizualizezi si sa te localizezi acolo, la fel cum empatizezi cu sentimentele lui Cormoran sau cu drama Lulei.


0,00 (0 voturi)

Nu sunt Comentarii la Recenzie “The Cuckoo’s Calling” de Robert Galbraith aka J.K. Rowling

Iti place Articolul? Distribuie si prietenilor tai: