David Fincher nu a fost niciodata unul pentru sentimente. De la Se7en la Zodiac si pana la serialul Netflix Mindhunter , munca sa este interesata sa despacheteze cele mai intunecate parti ale umanitatii noastre cu precizia rece a unui gheata. Cel mai recent film al sau The Killer, care se difuzeaza acum pe Netflix, nu face exceptie.
Bazat pe romanul grafic cu acelasi nume al lui Alexis Nolent si Luc Jacamon, Ucigasul isi urmareste asasinul fara nume, in timp ce o slujba gresita il propulseaza intr-o vendeta care incalca singura lui regula: sa nu o faci niciodata personala. Michael Fassbender joaca rolul personajului titular, aducand brutalitatea infioratoare pe care o poseda atat de des pe ecran la cea mai detasata redare emotionala de pana acum. Asasinul sau este o masina de ucidere, un om a carui rabdare, precizie si conditie fizica l-au facut perfect pentru slujba lui.
Cu o raceala reptiliana, Fassbender ii infuzeaza pe „Ucigas” o liniste ciudata care subliniaza lipsa de empatie si caldura a personajului. El este intr-o forma fizica buna, curgand prin ipostaze complicate de yoga care ajuta la stabilirea angajamentului acestui personaj, care este dezmintit de ocupatia sa sociopata.
O mare parte a filmului este transmisa in naratiune prin voce off, pe masura ce auzim gandurile in capul lui Fassbender. Este un om cu putine cuvinte, care vorbeste doar minimul necesar pentru a trece prin interactiunile zilnice. Il vedem oferind dialoguri la camera doar de cateva ori. Este eficient in a-si transmite detasarea, dar, in general, face scenariul lui Andrew Kevin Walker mult prea verbos, graitor in loc sa se arate.
Prin aceasta voce in off, aflam regulile ucigasului, care nu crede in noroc, karma sau dreptate. Auzim in mod repetat mantra pe care si-o recita singur in momentele care au precedat o ucidere, care include notiunea ca „empatia este slabiciune”. Dar cand partenerul sau este brutalizat in incercarea de a-l vana, asta iese pe fereastra, in timp ce el incearca sa se razbune pe cei responsabili. El isi mentine mantra, recitand-o ca pe o rugaciune, dar ne este clar ca monologul sau interior este o minciuna. Nu exista nicio posibilitate sa nu fie personal.
Fincher se bucura de aceasta juxtapunere, de modul in care acest personaj trece de la „Nu dau un f–” la „f– it”. Dar totul se simte complet gol, o drama de razbunare care vrea sa ne sustinem, sau cel putin, sa ne angajam cu un sociopat care nu poate recunoaste limitele propriului cod de viata sau reteaua capitalista chiar si in care este prins.
Pentru ca este David Fincher, actiunea este, fara indoiala, redata rafinat. Directorul de imagine Erik Messerschmidt, care a colaborat cu Fincher inca de la Mindhunter, compune fiecare cadru al filmului cu atata meticulozitate cu cat protagonistul isi face uciderile. Ele evoca exactitatea personajului nostru central cu rigoare, iar compozitia este extraordinara. Dar totul este tehnica, fara sentiment, care este deliberat, dar nu are succes.
Cea mai interesanta scena apare tarziu in filmul dintre Fassbender si „Expertul” lui Tilda Swinton, la o masa eleganta. Acesti actori sunt creaturi asemanatoare, neobisnuirea lor patrunzatoare aspectul cel mai definitoriu de pe ecran. Infruntandu-se unul impotriva celuilalt aici, este amuzant sa-l urmaresti pe Expertul lui Swinton incercand sa arate mai mult sentiment decat Ucigasul lui Fassbender. Este nevoie de un efort palpabil. Spre deosebire de abordarea lui ascetica, ea a gasit modalitati de a suge maduva din viata si este singura capabila sa-si sublinieze propria ipocrizie.
Ideea centrala a Ucigasului este una intriganta, dar nimic aici nu se potriveste vreodata. Structurat in „capitole”, filmul se desfasoara in viniete brutale, in timp ce Ucigasul executa diferitele sarcini pe care si le-a atribuit. Exista o atractie in a-l privi orchestreaza lucruri. Putem gasi umor in pseudonimele sale inspirate de sitcom si un anumit grad de admiratie in competenta si pregatirea sa extrema. Dar nu trecem niciodata prin furnirul psihicului sau, in ciuda faptului ca ni s-a cerut sa plecam in aceasta calatorie cu el.
Filmul nu trebuie sa aiba o evolutie sau o moralitate din epoca Codului (intr-adevar, singura conjectura morala a filmului pare sa fie ca etica este irelevante in capitalismul in faza tarzie), dar are nevoie de mize, de un motiv pentru a investi in acest personaj. misiune dincolo de a fi impresionat de priceperea lui.
Este clar ca Fincher a vrut ca intreaga imagine sa poarte detasarea emotionala a personajului sau principal, sa transmita asta in orice, de la un stil de fotografiere liber la paleta de culori alb si gri pana la garderoba limitata a ucigasului. Dar The Killer este despre un barbat atat de invaluit in negare incat nimic nu-l poate strapunge. Privind asta de la distanta de brat este greu de captivant. Fincher este priceput sa dezvolte intunericul sufletului uman, dar si-a ratat semnul cu un personaj atat de orbeste hotarat sa demonstreze ca nu are unul. Nota: C+
