Scenele timpurii ale lui Martin Scorsese Killers of the Flower Moon sunt o simfonie de disonanta ascutita. Regizorul se bucura de agitatia frenetica a orasului in plina expansiune din Oklahoma, Fairfax, unde se desfasoara cea mai mare parte a filmului – o lume de masini rapide si stralucitoare, cowboy care striga si campuri petroliere aparent nesfarsite. Primul Razboi Mondial s-a incheiat recent, iar descoperirea aurului negru de la inceputul secolului in aceasta regiune, in care osage au fost mutati din casele lor ancestrale de-a lungul vailor Ohio si Mississippi, a creat in mod neasteptat o bogatie imensa, facand ca Osage „cei mai bogati oameni pe cap de locuitor de pe pamant”.
Dar noii bani au dus si la o serie de crime nerezolvate, iar Scorsese intrerupe sumbru actiunea la intervale regulate pentru a arata fetele si a spune numele nativului american morti. Este o contabilitate istorica sumbra, dar se intampla sa fie si un trop familiar de film western: ne aminteste de Harmonica lui Charles Bronson, recitand in mod obsedant numeroasele victime ale aspirantului-capitalist pistoler al lui Henry Fonda, in filmul Once Upon a Time in the West de Sergio Leone .
Ar fi tentant sa spunem ca Killers of the Flower Moon este incercarea lui Scorsese de a face un western si, in unele dintre privelistile sale uriase, mai ales de la inceput, il puteti simti luxurizand in spatiile deschise si in frenezia fara lege a acestei lumi. Povestea s-ar preta, evident, si unei alte epopee de gangsteri de la un barbat care si-a facut partea sa din ei. Dar prin adaptarea celebrei istorii de non-fictiune a lui David Grann din 2017, al carei subtitlu este The Osage Murders and Birth of the FBI , Scorsese si scenaristul Eric Roth au schimbat domeniul de aplicare al povestii, tragand cronologia mai inapoi pentru a arata relatia in crestere dintre Mollie Brown ( Lily Gladstone), membru al unei familii mari si bogate Osage, si Ernest Burkhart (Leonardo DiCaprio), un veteran din Primul Razboi Mondial care ajunge in oras pentru a lucra pentru unchiul sau, William Hale (Robert De Niro), un tip de nas local. Cu toata durata de rulare extravaganta (trei ore si 26 de minute!), cu lectiile sale de istorie aprinse si cu povestea despre un Vechiul Vest care da loc inregimentarii unei forte de politie moderne, Killers of the Flower Moon se dovedeste a fi aceea cel mai simplu si mai alunecos dintre lucruri: povestea unei casatorii. Si unul intortocheat si tragic.
Relatia din ce in ce mai mare a lui Ernest cu Mollie este la inceput o prelungire a legaturii sale cu „Regele” Hale, care este foarte interesat de perspectivele de casatorie ale nepotului sau. („Iti plac femeile?” „Sigur.” „Iti place Red?” „Nu conteaza pentru mine. Sunt lacom.” Hale si oamenii din jurul lui au profitat de legile restrictive care guverneaza bogatia nativilor americani. Osage plin de sange nu isi controleaza de fapt propriii bani; sunt declarati oficial incompetenti si solicita gardienilor albi sa-si supravegheze bogatiile. Imediat, si aproape imperceptibil, Ernest impresionabil si slab la minte este convins sa faca un complot ucigas al lui Hale pentru a acumula si mai multa avere Osage.
Prima jumatate a cartii lui Grann este structurata ca un mister. Dar Scorsese elimina in mare parte toate acestea, incarcand a doua jumatate a filmului sau cu ancheta agentului Biroului Thomas White (Jesse Plemons), mult timp dupa ce stim deja conturul crimei. Ceea ce a fost o revelatie in carte este tratat aici intr-un mod practic de la inceput ca o conspiratie obisnuita, linistita si adunatoare. Este alimentat de lacomie, dar si de ideea ca oamenii ucisi, jefuiti si exploatati – familiile Osage care traiesc de teama acestui val de criminalitate care se desfasoara incet (numit la acea vreme „domnia terorii”) – sunt chiar oameni deloc. Cel mai inconfortabil aspect din Killers of the Flower Moon nu este criminalitatea spectaculoasa expusa, ci mai degraba felul in care este tratata de atat de multe personaje ca deloc mare lucru.
Acestea sunt de obicei idei scorseseane: capacitatea noastra de a face rau, violenta inerenta a relatiilor, tensiunea de a servi doi stapani. Ernest nu are o coloana vertebrala si nici macar o mare identitate. El este definit de maleabilitatea sa – care poate deveni obositoare in decurs de aproape patru ore, mai ales pe masura ce filmul se indreapta catre o austeritate redusa, de cheie minora in scenele sale ulterioare. DiCaprio este un actor bun, dar are nevoie de spatiu pentru a manevra. Este cel mai bun cand poate merge mare. Aici, personajul sau se micsoreaza cu cat este mai mult pe ecran, iar actorul se simte uneori pierdut. De Niro, dimpotriva, are o vechime grozava in rolul lui Hale, care vorbeste lin, impartasindu-si planurile ingrozitoare cu o bunavointa avunculara, de parca ar fi faramite de intelepciune populara. Este o intoarcere la amenintarea linistita a unora dintre personajele sale clasice.
In multe feluri, totusi, acesta este filmul lui Lily Gladstone. Ea o joaca pe Mollie cu un amestec de distractie si speranta epuizata. Isi poate da seama devreme ca Ernest a plecat pentru banii ei. La fel este si fiecare barbat alb din jurul ei. Dar ea ajunge sa vada si in el farmec si franturi de decenta. Pe masura ce ororile se inmultesc in jurul ei, Mollie isi navigheaza greata, adunand suspiciuni, precum si afectiunea ei pentru sotul ei. Ernest este… ei bine, el este serios. Cand ii spune lui Mollie ca o iubeste, ea il crede. Si noi la fel.
Adica, in multe privinte, marea, cruda, tragedie neimpacata din miezul acestei povesti. De asemenea, probabil explica decizia lui Scorsese in scenele ulterioare de a merge intr-o directie sfasietor de intima. In timp ce Ernest continua sa faca ping-pong intre loialitatea lui fata de Hale si Mollie, aparent prea slab si prea simplu pentru a gasi ceva asemanator cu o coloana vertebrala morala, simtim ca privim pe cineva care este torturat pana la moarte de propria sa insuficienta. Poate de aceea povestea nu ajunge niciodata la inchidere sau la ceva asemanator cu rascumpararea. In momentul in care Scorsese insusi apare pe ecran pentru a prezenta ultimele replici ale imaginii – intr-o cameo incredibil de emotionanta, plasandu-se alaturi de showmen si senzationalisti care au spus povestea crimelor Osage de-a lungul deceniilor – s-ar putea sa fim de fapt surprinsi ca filmul s-a terminat. Se simte ca o rana deschisa pana la capat.
